– Hai noroc! Și aia a calului… Ia zi cum e, bre nea Năică, când se îmbolnăvi Puțică de sculament… Sau de boli de-alea lumeşti, cum le zicea!
– Noroc… Hai noroc şi sănătate la toată lumea! Eh, hee… Măi taică, erau vremuri grele pe atunci. Nu ca acu’ să mănânci și să bei ce-ţi place, să te îmbraci cu ce vrei. Care avea ac și papiotă cu ață era fericit. Că punea petic peste petic și doi, trei ani nu mai cumpăra izmene. Toți eram plini de păduchi! Malaiu’ mai lipsea… Da’ nu era casă să nu aibă doi, trei piepțeni din aia țigănești de os, cu dinții deși și subțiri. Când trăgeai cu el, o dată, se înnegrea ziaru’! Ziceai că sântem sondă… La toți ne puțea păru’ a gaz! Dacă te apropiai să aprinzi țigara de la sticla lămpii luai foc. Şi pe vremea aia nici nu se auzise de pompieri.
– Bine, bine… Da cum e cu nea Marin?
– Păi, cum să fie? Pe la jumatea iernii nu mai aveam niciunu’, măcar, o surcea de lemn. Dezgheţam geamurile cu coceni din ieslea vacii şi cu ştofleci! Și cum se însera, după ce potoleam animalele, ne trăgeam unu’ câte unu’ în prăvălie la nea Ghiță Colcovan. Luam câte un țoi ori o cinzeacă de basamac și care mai aveam ceva parale ne apucam la cărți. Jucam până se lumina de ziuă. Ailalți, ce să facă, să uitau la noi!
– Și… și nea Marin?
– El, săracu, nu avea niciodată bani. Îi mai dam unu’,
altu’ o cinzeacă… Şi picotea toată noaptea pe lângă noi ăștia mai tinerii. Da’, ne plăcea de el că era om tare veselnic…
Om de viață! Când povestea ceva, le potrivea şi le înflorea așa de caraghios că râdeai de te durea burta. Cemai… Noi, care îl știam, ne perpeleam toți pe jos când începea el. Să-l fi văzut cu faţa aia şi cu aeru’ ăla aparent sfătos și serios!
Într-o noapte ăsta a lu’Mistei, ca să-l provoace, se întoarce spre el și îi zice aşa în glumă:
“- Mai poți bre, nea Marine, mai poți? La care el:
– Bă, băiete, mulțumesc lu’Dumnezeu. Să știi că am scăpat! M-am făcut bine și acu’ a început să meargă din nou. Ei, nu chiar ca înainte… Da’ tot e ceva… Din ce era odată, a mai rămas cât să zici că mai ai! Mă, mă lăsa nevasta ori se ducea la altu’!
– Bravo… Deci, gata, ai rezolvat problema! Zice bogdaproste tușa Floarea?
– Eh, păi după sperietura care a tras-o ce să mai zică săraca? Se mulțumește și ea cu ce are sau… Parcă poți să știi vreodată ce e în capu’muierii? Mă, ascultaţi la mine, femeia te înșeală și când te ține de mână! Vorbește cu tine și se freacă cu c… de gardu’vecinului!
A priceput că noi nu prea înțelegeam despre ce era vorba și a început să ne povestească.
“- Mă neică, astă primăvară, așa cam pe când începuse să se dezmorțească nițeluş pământu’… Mai aveam în beci nişte cartofi. Și cum urma să vină Paștili, și mai era nevoie de una, alta prin casă, i-am pus în căruță și m-am repezit cu ei la București să-i vânz. Nu prea a mers piața și m-a prins seara cu marfa aproape jumate!
Cum, mai ales noaptea, era încă frig afară m-am dus și eu, acolo lângă Dămăroaia, la o cocoană văduvă. Toți piețarii trăgeau la ea… Mâncau o ciorbă caldă și dormeau mai mulți într-o cameră! Care în pat, care pe jos… Prețu’era bunicel, că de-aia se înghesuiau așa la ea! Ce să zic… Până am adăpostit eu căruța și am adăpat calu’, s-a umplut casa. Am sosit mai târzior şi căutam cu ochii şi eu un loc… Dracu’ știe ce-o fi văzut, cocoana, la mine, că zice:
– Pentru că suneți prea mulți aici, dumneata te culci colo în camera lu’ frate-miu!
– Ce să fac, m-am dus unde mi-a zis gazda… Şi ce să crezi măi neica? Noaptea m-am pomenit cu ea peste mine. Zicea că a avut un vis urât… Io am fost mulțumit, că nici nu m-a mai pus la plată! Am vrut să-i dau o traistă dă cartofi la plecare, da’ nu i-a luat.
A doua zi am terminat treaba în piață, am mai făcut niște cumpărături și m-am întors acasă. M-am luat cu treaba… Abia după vreo trei zile am început să bag de seamă! Îmi apăruseră niște scurgeri și mă cam ustura când mă p…m. Da’ nu am prea dat atenție. După o săptămână nu mai închideam ochii noaptea! Mă mânca și urlam de durere… Nu mai puteam! Se foia nevastă-mea, săraca, pe lângă mine cu ceaiuri, cu ligheanu’ cu apă şi sare… Ba, cu niște leșie… Da’ de! Ce să-mi facă ea, femeie proastă? A mai întrebat prin babe, da’ tot degeaba! Ne-am urcat în căruță și mână la Potlogi, la doctor.
Când l-am văzut m-am speriat! Mă, era o matahală de om, mai mare și mai gras ca bietu’ Haleam… Abia încăpea pe ușe. S-a uitat așa încruntat la mine și a început să mă descoasă cum și pe dincolo. Dacă a văzut, însă, că eu tac mâlc… Băiat deștept, a scos muierea afară. I-am spus tot, ce era să fac! Apoi, m-a cercetat, mi-a dat o sticluță, cam de vreo litră, cu ceva galben-verzui în ea și mi-a zis să nu cumva să mă mai ating de muiere până nu mă fac bine. Să viu la el să mă verifice mai înainte!
Parcă m-am mai dus… Pe drum, la întoarcere, mi-a venit iar să mă p… Și să te ții, nene, durere! Cum tocmai eram în dreptul unui cimitir, aflat așa mai în câmp, m-am așezat pe iarbă lângă gard și am început să gust din sticla aia. Mai înainte însă i-am zis femeii:
– Fă, dacă o fi ceva cu mine din zeama asta… Să nu mă mai duci acasă și să mai faci ale cheltuieli! Mă iei de-un picior și mă târăști, dracu, aici înauntru. Ai auzit, aici să mă lași!
A început să se închine, biata de ea, că era speriată rău. Am gustat aproape jumate din licoare, apoi mână iar calu’ și ne-am întors acasă! Vedeți voi… Până seara, când a venit vremea culcării, doctoria a cam început să-și facă efectu’! Parcă nu mă mai ustura așa. Nici nu mai aveam mâncărimea aia! Da’, io… Dacă o văzui cât era de speriată și agitată, zic: ia să râz nițel de ea! Am început să mă vait… Să mă țiu cu mâinile de burtă și să mă perpelesc pe jos prin casă. La un moment dat desfac pantalonii, o apuc de cap, trag de ea… Că ajunsese ca o curea, săraca și încep să țip:
– Gata, nu mai poci… Nu mai poooci! Adu, fă, imediat custurea aia să o tai! O tai, fira-ar a dracului… Şi o arunc la raţe să scap odată!
Ehee… Mă băieți, nu puteți să vă închipuiți. Să vezi groază pe biata muiere! A bulbucat niște ochi mari la mine… Dă credeam că-i crapă! S-a gălbenit la față… Da, a luat, speriată, custurea și a fugit cu ea dincolo în tindă. Mă, şi a încuiat uşa! Păi, să te ții distracţie… Io mă prefăceam că nu mai pot. Că îmi vine să înnebunesc de durere… Că nu mai am scăpare și urlam să aducă custurea. Iar ea mă privea îngrozită, tremurând toată ca în fața celei mai mari nenorociri. Să vezi femeie disperată… Se lovea cu pumnii în cap, plângea, se trăgea de păr și se văita:
– Aoleu, ce mă mai fac eu… Aoleu, ce să mă mai fac eu! Apoi, lovea cu pumnii în geam și se ruga de mine:
– Las-o, mă, Marine măă… Las-ooo! Las-o, mă, că o mai fi bună, săraca, vreodată!
Ehee, ce să vă mai spui… Mă, de atunci, io nici acu’ nu mai știu unde ține ea custurea! Tai mămăliga cu ața.”
– Auzi, bă, Doidane! Pă tine te roagă nevastă-ta în fiecare zi și de trei ori pe noaptea cu custurea… A obosit, nefericita, de-atâta chin să ţi-o mai scoale. Mai bine se duce să sape o prăjină de cartofi. Se mai şi răcoreşte… Ai grije să nu se frece, vorba lu’ nea Marin, de gardu’ vecinului!
– Taci, dracu’… Bă, tu vorbeşti? Care treci gârla cu izmenili pă tine… Dă ruşine, că nu ai ce arăta! Da’, nea Năică a uitat să mai spuie… Doctoru’ ăla i-a mai zis lu nea Marin să mai facă ceva!
– Aha… așa e! Doctoru’, atunci la consultaţie, i-a văzut că erau așa mai de la țară… Amărâți și cam prostănaci! Ca să râză de ei, i-a zis tușii Floarii, cât ia medicamentu’, să-i facă, zilnic, o turtă. Şi să i-o dea să o mănânce, pe toată, când șade pe c..at.
– Și să-l fi auzit pe nea Marin cum povestea…
“- Mă neică… Şi s-a apucat proasta asta a mea să facă câte o turtă cât roata căruții! Mă apuca prânzu’, stând pe vine… Mă durea burta și io nu o mai terminam! Venise primăvara, aveam și noi treabă, toată lumea pleca la muncă… Da’, io nu puteam să mă ridic până nu mâncam toată turta. Ce să vă mai spui, că după atâta stat pe vine ajunsesem de mă sculam mai obosit ca după o zi de sapă!”
– Ha, ha… Haa… haaa!
– Vedeţi, bă, cum e viaţa? Bietu’om e acuma oale și ulcele… Fie-i smoala călduță că tare haios şi păcătos mai era! Da’, noi tot îl mai pomenim. Cred că acolo pe unde e se perpelesc dracii de râs când îl ascultă. Nea Marin nu mai e… Sărac lipit, da’ povestea despre el a rămas! Călin avea treizeci de pogoane de pământ… O grămadă de acareturi da’ l-au uitat până şi ai lui. De la pățania asta i s-a tras și porecla… Toţi îi ziceam: nea Marin Puţică!
Nevastă-sa a mai trăit mult după el… Până târziu încoace, către zilele noastre… Femeie pricepută în ale moşitului şi săritoare! Da, oricine o pomenea sau vorbea despre ea îi zicea tușa Floarea a lu’ Puțică. Așa a rămas cunoscută în sat!